Networking versus Connecting

 

Evenimente, cursuri și seri de networking sunt la tot pasul. Internetul ne pune în legătură cu sute, poate chiar mii de “prieteni”, followeri și fani.

Piramida lui Maslow pune nevoia socială, de apartenență și acceptare imediat după trebuințele fiziologice și cele legate de siguranță. Cu alte cuvinte, dacă ai mâncat și ai dormit bine, ai un acoperiș deasupra capului, ești sănătos și ai o stabilitate financiară, următoarea nevoie pe care vei dori să o împlinești este legată de prietenie, socializare și integrare într-un grup.

 

De aici nebunia website-urilor de socializare și a evenimentelor care ne aduc împreună. Ce se întâmplă de obicei la un eveniment? Voi lua cele două extreme: fie cauți persoane cunoscute și îți petreci cea mai mare parte a timpului “culegând noutăți”, fie urmărești persoane cheie cu care schimbi pe fugă idei și, bineînțeles, cărți de vizită. Ajungi să gestionezi cu greu baze de date cu oameni pe care i-ai văzut o dată și de la care, la un moment dat, vei cere ceva.

Frumusețea de a oferi

Beneficiul real al interacțiunii cu oamenii este, mai mult decât faimosul “5 minutes pitch”, să creezi o legătură, o relație, o conexiune.
“Connecting” nu se limitează la un schimb de cărți de vizită. Înseamnă împărtășirea unor valori și  interese comune, atenția la nevoile celui de lângă tine, sprijinul pe care i-l acorzi în rezolvarea unor probleme, conectarea și urmărirea activității pe rețelele sociale, bucuria de a primi și de a da un telefon, de a pune oameni și idei împreună.

Prospețimea ideilor vine din interacțiunea cu oamenii, din schimbul de idei. Deci nu te “lăcomi” în a le păstra pentru tine. Din contră, îți faci un mare beneficiu: îți păstrezi agerimea minții, nu te atașezi de anumite concepte și nu pierzi timp în a le “hrăni”, dacă sunt depășite. Evoluția înseamnă până la urmă adaptare permanentă.

Connecting la evenimente

De obicei, când merg la un eveniment, salut persoanele cunoscute, observ grupurile și dialogurile. Urmăresc anumite persoane care îmi atrag atenția și deschid o conversație pe o temă “generoasă”. Plec acasă cu câteva nume pe care nu vreau să le uit într-un teanc de cărți de vizită. Contactez după eveniment și invit la o întâlnire persoanele cu care am avut puncte comune și cu care am lăsat deschise alte subiecte de abordat. În timp, pe cât se poate, păstrez vii aceste relații, le valorific și le îmbogățesc permanent. Îmi place să conectez oamenii între ei în funcție de interese, nevoi și soluțiile pe care le pot aduce. Primul și cel mai important pas pe care îl fac în direcția asta este să ascult.

Să nu uităm că în spatele unui CEO, director sau PR manager, dincolo de funcție, este un om. Cred că e important să nu uităm acest lucru. Să privim o persoană ca întreg, nu doar o mică felie din ceea ce îl prezintă pe un colț de carton.

Connecting-ul este un proces, unul în care trebuie să investești timp și să pui suflet. Trebuie să fim conștienți de faptul că valoarea relațiilor umane are un impact nu doar la nivel profesional, fiind și un factor motivațional și o sursă de inspirație în tot ceea ce facem.

De ce abilități ai nevoie pentru a fi un bun “conector”? Curiozitate, dorința de a părăsi zona de confort, de a comunica, de a oferi, fără a aștepta o răsplată imediată.

Acest articol a fost postat pe If Magic PR.


Teama de a vorbi în public, o emoție învățată

În topul universal al temerilor, aceea de a vorbi în public ocupă un loc de cinste. Glassofobia sau teama de a vorbi în public este pe locul întâi, urmată de teama de moarte (necrofobia).

Așadar, în viziunea lui Jerry Seinfeld, “la o înmormântare, majoritatea oamenilor ar prefera să fie în sicriu decât să spună necrologul”.

Conform psihologilor, teama este o emoție înnăscută care ne ajută să ne adaptăm mediului înconjurător, un mijloc de apărare care ne îndeamnă la acțiune sau la fugă. Anumite temeri se învață social. Experiențele traumatizante, stresante, creează premisele unor blocaje în situații ulterioare asemănătoare.

Îmi amintesc că era un adevărat coșmar să vorbesc în fața clasei, când eram în școala generală. Palmele îmi erau transpirate, iar inima mai-mai că îmi sărea din piept. Memoria îmi juca feste, iar teama de a “mă face de râs” îmi tăia orice avânt.

Mai târziu, au apărut examenele, iar apoi interviurile de angajare, ședințele de lucru, pitch-urile, moderarea unor evenimente, negocierile cu clienții, prezentările. Nu de puține ori, din cauza angoasei de a vorbi în public am avut de pierdut.

Vestea bună este că orice învăț are și dezvăț

Dacă vă întrebați cum am reușit, totuși, ei bine, recunosc, am trișat puțin. Faptul că am urmat facultatea de psihologie m-a ajutat să înțeleg mai bine cum funcționează mintea omului, iar orele de dezvoltare personală ulterioare au fost neprețuite.

Experiența și-a spus cuvântul, iar cursurile ulterioare de formare profesională au pus piatra de temelie: formare în terapia cognitiv comportamentală, formare de formatori și chiar psihoterapie.
Ki-aikido mi-a desăvârșit efortul susținut de-a lungul anilor, ajutându-ma să învăț despre coordonarea minții și a corpului.

Poți transforma tracul dintr-un obstacol de netrecut într-o energie constructivă, când îți confrunți gândurile iraționale, îți înțelegi dialogul interior, îți accepți emoțiile și te împaci cu teama de evaluare și critică.

În încheiere, vă împărtășesc două dintre exercițiile mele preferate:
– Sincer, care e cel mai rău lucru care se poate întâmpla în astfel de situații? Relativizează posibilele răspusuri.
– Nu lua lucrurile prea în serios. Folosește cu încredere umorul pentru a-ți înfrunta gândurile autodistructive. Acceptă faptul că ceea ce te face genial sunt atât calitățile, cât și imperfecțiunile tale.

Acest articol a fost postat pe If Magic PR.